ECD home educaţie pentru drepturile omului

Educaţie pentru drepturile omului

Simona VELEA
cercetător, ISE

Educaţia pentru drepturile omului (EDO) a înregistrat în timp multiple definiţii şi abordări. Programul pentru tineret al Consiliului Europei, una dintre cele mai active instituţii în acest domeniu, a definit EDO drept "(…) programe şi activităţi educaţionale care promovează egalitatea demnităţii umane, în conexiune cu alte programe care promovează învăţarea interculturală, participarea şi susţinerea minorităţilor".

Ca şi alte dimensiuni ale educaţiei, EDO este deseori definită prin scopul său: programe şi activităţi care urmăresc să dezvolte o cultură în care drepturile omului sunt înţelese, apărate şi respectate. Aceasta nu înseamnă o limitare a obiectivelor EDO la dobândirea de cunoştinţe, la informarea despre drepturile omului, ci presupune în egală măsură cunoaşterea şi respectarea lor, o interrelaţionare de atitudini, comportamente, convingeri, norme şi regulamente. Obiectivele generale ale EDO vizează promovarea respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile fundamentale, a respectului faţă de sine şi respectul faţă de alţii; dezvoltarea unor atitudini şi comportamente care să conducă la respectarea drepturilor celorlalţi, promovarea egalităţii de gen, respectarea, înţelegerea şi valorizarea diversităţii culturale, în special în ceea ce priveşte diferenţele naţionale, etnice, religioase, lingvistice şi alte minorităţi sau comunităţi; promovarea cetăţeniei active şi a democraţiei.

Rezultatele EDO se reflectă în: cunoştinţe (învăţare despre drepturile omului), competenţe (învăţare pentru drepturile omului), atitudini şi valori (învăţare prin drepturile omului).

O definiţie a drepturilor omului este dificil de formulat, ca şi în cazul altor valori fundamentale - binele, adevărul, dreptatea. În sens juridic, un drept este o revendicare pe care suntem îndreptăţiţi să o cerem. Un drept al omului este o revendicare atribuită prin simpla condiţie de a fi fiinţă umană. La baza drepturilor omului stau valorile fundamentale: demnitatea umană, egalitatea, xistenţă interpersonală şi interstatală în mod practic. De exemplu: libertatea, respectul pentru celălalt, nediscriminarea, toleranţa, dreptatea, responsabilitatea.

Drepturile omului îşi au rădăcinile în multe culturi şi tradiţii ancestrale. Codul Hammurabi, în Babilonia (Irak, 2000 î.Hr.) a fost primul cod legislativ scris. A urmărit să impună domnia legii în regat, să distrugă răul şi violenţa, să prevină opresiunile asupra celor slabi de către cei puternici (…), să înalţe ţara şi să promoveze binele oamenilor". Un faraon din Egiptul antic (2000 î.Hr.) dădea instrucţiuni subordonaţilor ca "atunci cînd un reclamant vine din Egiptul de Sus sau de Jos, să se asigure că totul se face conform legii, că drepturile fiecăruia sunt respectate". Carta Cyrus (Iran, 570 î.Hr.), iniţiată de regele Persiei pentru poporul său, prin care erau recunoscute dreptul la libertate, securitate, libertate de mişcare şi unele drepturi sociale şi economice. Magna Carta engleză şi Declaraţia Drepturilor (1215), elaborată de nobilii englezi şi membrii clerului împotriva abuzului de putere al regelui John I, a enumerat o serie de drepturi şi a pus bazele principiului egalităţii în faţa legii.

În secolele XIX-XX au fost adoptate primele tratate internaţionale de drepturile omului, o serie de probleme legate de drepturile omului au început să fie discutate la nivel internaţional, în special cele privind sclavia, negoţul de persoane, condiţiile inumane de muncă şi munca copiilor.

În sec. XX, Carta Naţiunilor Unite, semnată la 26 iunie 1945, statuează ca obiectiv fundamental al Naţiunilor Unite "apărarea generaţiilor viitoare de eventualele războaie" şi "reafirmarea credinţei în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea omului şi în egalitatea de drepturi dintre femei şi bărbaţi". La nivelul Naţiunilor Unite, Carta Internaţională a Drepturilor Omului cuprinde: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice şi Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Economice, Sociale şi Politice (1996). Recent, a fost elaborată şi Carta Socială Europeană, care urmăreşte asigurarea anumitor standarde de viaţă ale popoarelor din Europa.

Aproape toate regiunile lumii au elaborat propriile instrumente pentru protecţia drepturilor omului: Convenţia Americană a Drepturilor Omului (1969), Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor (1986), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950) şi, recent, Declaraţia Asiatică a Drepturilor Omului şi Carta Arabă a Drepturilor Omului.

Comunitatea internaţională a stabilit că drepturile omului sunt:

• inalienabile (nimeni nu le poate pierde, deşi în unele circumstanţe ele pot fi suspendate sau restricţionate);
• indivizibile, interdependente şi interrelaţionate (nu pot fi abordate izolat unele de altele);
• universale (se aplică în mod egal pentru toate persoanele, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de alt gen, origine naţională, origine socială sau alt tip de statut).

Evoluţia drepturilor omului este descrisă în literatura de specialitate prin trei "generaţii". Prima generaţie de drepturi a cuprins drepturile civile şi politice, de ex., dreptul la viaţă, dreptul la asociere, dreptul la judecată dreaptă, libertatea de expresie, dreptul de participare la viaţa politică a societăţii şi aşa mai departe. Drepturile civile se referă la garantarea integrităţii fizice şi morale, cele juridice - de obicei clasificate ca "drepturi civile" - protejează indivizii în relaţia cu sistemul legislativ şi politic, iar drepturile politice reglementează participarea la viaţa socialăb (de ex., dreptul la vot, dreptul de a se înscrie într-un partid politic, dreptul la asociere liberă şi de a participa la întruniri, libertatea de expresie şi accesul la informaţii). Delimitările între diferite tipuri de drepturi nu sunt clare, unele drepturi putând fi încadrate în mai multe categorii: de ex., dreptul la libera expresie este un drept civil, dar şi unul politic. Valoarea centrală a primei generaţii de drepturi a fost libertatea.

A doua generaţie de drepturi a inclus drepturile sociale, economice şi culturale - de ex., dreptul la o viaţă decentă, dreptul a muncă, dreptul la sănătate şi la educaţie, dreptul de a se asocia într-un sindicat. Valoarea fundamentală care a stat la baza celei de-a doua generaţii a fost egalitatea: accesul egal la servicii, oportunităţi sociale şi economice echivalente. Drepturile sociale promovează participarea deplină la viaţa socială: dreptul la educaţie, dreptul de a avea o familie, dreptul de a petrece timpul liber, dreptul la sănătate, dreptl la non-discriminare. Drepturile economice se referă la standardele de viaţă, ca premisă a demnităţii şi libertăţii umane: dreptul la muncă, la locuinţă, la asigurări sociale. Drepturile culturale cuprind dreptul de a participa liber la viaţa culturală a comunităţii, dreptul la educaţie, drepturi referitoare la păstrarea identităţii culturale.

A treia generaţie de drepturi (solidaritatea) promovează o categorie nouă de drepturi, aflate încă în curs de recunoaştere: drepturile "colective" ale societăţii sau ale persoanelor. Acestea au apărut ca urmare a dezastrelor ecologice, a războaielor şi sărăciei, fenomene care au atras atenţia omenirii asupra dreptului la dezvoltare, la pace sau la un mediu sănătos, la asistenţă umanitară.

Protecţia drepturilor omului sau solicitarea respectării acestora se realizează prin uilizarea mecanismelor legale sau prin diferite activităţi ale societăţii civile - campanii, lobby. La nivel internaţional, există tratate, acorduri, declaraţii sau convenţii, coercitive sau nu, care recomandă norme de conduită pentru state şi semnifică angajamentul statelor respective de a proteja drepturile indivizilor. În Europa, există Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care se ocupă cu protecţia drepturilor omului şi veghează ca statele să-şi îndeplinească obligaţiile conforme legislaţiei drepturilor omului. Organizaţiile nonguvernamentale sau alte grupuri de iniţiativă civică au un rol important în asigurarea respectării drepturilor omului. ONG-urile oferă asistenţă directă persoanelor ale căror drepturi au fost încălcate, exercită presiuni pentru modificarea legislaţiei naţionale şi internaţionale, formulează propuneri pentru modificarea legislaţiei şi dezvoltă programe educaţionale pentru cunoaşterea şi respectarea drepturilor omului. Cunoaşterea drepturilor şi a mijloacelor de apărare a lor sunt premise pentru asigurarea respectării acestora în situaţii cotidiene.

EDO îmbină cu succes învăţarea formală, non-formală şi informală, pe tot parcursul vieţii. Dr. Pasi Sahlberg a subliniat că "un număr mare al experienţelor noastre de învăţare s-au desfăşurat în afara sistemului de educaţie formală: la locul de muncă, în familie, în diferite organizaţii şi biblioteci…" ("Building Bridges for Learning - Recunoaşterea şi valorificarea educaţiei non-formale în activităţile cu tinerii"). Abordarea actuală recomandă centrarea EDO pe cel care învaţă, pe nevoile, preferinţele, abilităţile şi dorinţele fiecărei persoane, evidenţiind valoarea propriilor acţiuni şi a schimbării personale. Contribuţia cursantului, activismul său în procesul de învăţare asigură eficacitatea şi atractivitatea activităţilor şi sunt resurse educaţionale fundamentale.

Educaţia pentru drepturile omului promovează cunoaşterea interculturală şi respectul pentru om, indiferent de rasă, etnie, religie, gen, origini sociale etc. Astfel, pe lângă instrumentele care stipulează drepturile fundamentale, unele convenţii sau tratate promovează şi drepturile unor grupuri specifice, ca modalitate specială de protecţie, întrucât s-a constatat că acestea au fost deseori discriminate sau se află într-o situaţie de vulnerabilitate (dezavantajare). Obiectul unor asemenea documente l-au reprezentat drepturile minorităţilor, ale copiilor, drepturile femeilor, ale refugiaţilor, drepturile prizonierilor de război sau ale persoanele deţinute.

Un aspect important al EDO îl reprezintă interpretările greşite ale drepturilor. În multe situaţii, protejarea drepturilor unui grup poate limita drepturile altui grup sau altor persoane. În alte situaţii, drepturile omului sunt doar un slogan sau o scuză la îndemână pentru acţiuni ale căror valori şi scopuri declarate diferă de intenţiile sau efectele reale. De exemplu, lupta împotriva terorismului este adesea un motiv pentru îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cum ar fi dreptul la libera circulaţie.

EDO a beneficiat de atenţia şi sprijinul multor instituţii sau organizaţii internaţionale. Consiliul Europei a recomandat predarea şi învăţarea drepturilor omului în şcoli şi întărirea rolului societăţii civile în promovarea şi protecţia drepturilor omului. ONU a declarat perioada 1995-2004 "Decada Naţiunilor Unite de educaţie pentru drepturile omului". UNESCO a subliniat importanţa "învăţării de a trăi împreună" în şi trans-societăţi, în condiţiile societăţilor moderne multiculturale şi multireligioase.